пятница, 29 августа 2008 г.

„Intrarea lui Vladimir în „Ierusalim”

Ieri, Vladimir Voronin şi camarazii de partid – Marian Lupu, Zinaida Greceanâi, Iurie Roşca etc. au participat la slujba de Sfânta Maria ţinută la Mănăstirea Căpriana, reconstruită doar pe banii enoriaşilor… În faţa credincioşilor VVor, promotorul înrăit al comunismului, a recunoscut în public că sovieticii au comis păcate distrugând biserici şi mănăstiri… Şeful statului a spălat creierii enoriaşilor, care erau „ochi şi urechi”, încercând să-i convingă că el, cel mai credincios comunist de pe planetă, a fost preocupat de soarta bisericilor, în timp ce democraţii tăceau mâlc şi îşi căutau de politică. La finele „predicii” ultimului vojdi lipsea doar un „Amin”, cântat în strană. După ce şi-a finisat treburile de preşedinte, VVor a făcut o mică plimbare prin ograda Mănăstirii, unde şi-a etalat ifosele de boier în faţa la câteva sute de săraci…. La intrarea în mănăstire oamenii comercializau nestingherit pălării, genţi şi alte obiecte de artizanat… Câteva dudui îmbrăcate în straie naţionale încercau să-i atragă atenţia preşedintelui cu o pălărie şi o traistă dată pe degeaba. Fără a sta mult pe gânduri VVor şi-a cumpărat o pălărie de paie. Deşi aceasta costa 300 de lei, Volodea i-a plătit femeii 500 de lei. Apoi, s-a mai plimbat prin mulţime scărpinându-se la burta sătulă, a reprodus nechezatul unui armăsar în faţa câtorva elevi adunaţi să-i cânte boierului, a servit un pahar cu vin, a încercat să facă curte câtorva femei de prin localitate, nu Zianidei Pavlovna, vorba preşedintelui… Doar rugăciunile din timpul slujbei mai amintea ce eveniment are loc în ziua cu pricina. În rest, atenţia preoţilor şi a enoriaşilor era concentrată mai mult spre VVor decât la sărbătoarea Sfânta Maria. Comportamentul lui VVor nu rezistă criticilor. Văzând toate acestea la televizor m-am întrebat: ce au sărbătorit credincioşii la Mănăstirea Căpriana? Sfânta Maria sau „Intrarea lui Vladimir în „Ierusalim”?

(De fapt o imagine face cit o mie de cuvinte...) Mai jos este un reportaj video despre sarbatoarea lui VVOr... http://www.jurnaltv.md/?article=733

среда, 27 августа 2008 г.

Reportaj din India şi Pakistan

La 25 km de oraşul Grigoriopol în direcţia „capitalei” autoproclamatei republici moldoveneşti nistrene este situată cea mai „asiatică” localitate din Republica Moldova - India. Pentru a ajunge de la Chişinău în India trebuie să repeţi, pe alocuri, un fel de odisee a lui Cristofor Columb. India moldovenească este o localitate-pitic, situată pe malul stâng al Nistrului, iar pe harta rutieră a R. Moldova satul apare ca un punct minuscul, parcă izolat de restul lumii. India nu este legată de localităţile învecinate cu drumuri asfaltate sau, cel puţin, acoperite cu pietriş. Prima ideea care îţi vine în cap - India din R. Moldova este o greşeală de tipar a cartografilor. Dar, răsfoind nomenclatorul localităţilor din R. Moldova, ne-am dat seama că India, într-adevăr, există. La drum!

O cursă directă Chişinău-India nu este şi nici nu a fost vreodată. Pentru a ajunge din capitală în India, am luat autobuzul până în oraşul Grigoriopol, apoi - un microbuz până în comuna Butor, unde mă aşteptam să găsesc un indicator spre India. Nu există nici aşa ceva. Butorenii, puţin miraţi de interesul nostru faţă de această localitate, ne-au explicat că trebuie să coborâm spre Nistru, unde se vedeau lanuri de porumb şi de floarea-soarelui. „Puţini merg într-acolo. Drumu-i rău, bătătorit doar de vite şi de cele câteva familii care îşi duc traiul acolo. Aveţi noroc că n-a plouat. Altfel, nu ştiu dacă mai ajungeaţi în India…”, ne-a spus Ion Cucuruzac, un bărbat de vreo 40 de ani, cu faţa arsă de soare, care ne-a condus până pe la marginile comunei Butor.

Din vârful dealului se vedea ca în palmă râul Nistru, semănăturile şi păşunile. Mai puţin - cele câteva case, unde, potrivit lui Ion, se ascunde satul India. „Uitaţi-vă, la vreo trei kilometri de aici, se vede un ostrov de copaci. Acolo-i India. De fapt, oamenii numesc satul ista „Insula”, pentru că, atunci când se revarsă Nistru, totul este acoperit de ape, doar India rămâne neatinsă. De ce? Acolo locul e mai înalt”, ne lămureşte cu răbdare călăuza noastră.
Vara aceasta, indienii au scăpat de furia apelor. Oamenii, ajutaţi de autorităţile locale, au întărit digurile, care, de astă dată, au rezistat. Locuitorii din India au fost mai puţin norocoşi în 1969, când apele le-au înghiţit toate semănăturile şi livezile de caişi, dar nu şi casele lor. Ion îşi aminteşte că, atunci, indienii au fost izolaţi câteva săptămâni de civilizaţie, fiind aprovizionaţi cu apă potabilă şi produse alimentare de rudele din Butor, care ajungeau la casele lor doar cu barca.

În drum spre India - la fel ca şi Columb cândva, altundeva -, am avut surpriza să descoperim o altă „ţară” - Pakistan. Aşa este poreclită de localnici mahalaua de la graniţa comunei Butor cu moşiile satului India. „India este un nume exotic, de aceea oamenii s-au gândit mult timp ce denumire să aibă şi cătunul nostru, căruia îi ziceam cândva „Celălalt sat”. Acum douăzeci de ani, un localnic a propus în glumă ca aici să fie Pakistan. Oamenilor le-a plăcut ideea şi aşa a fost numit satul. Pakistan are un teritoriu foarte mic, de aceea pe hartă nu-l poţi găsi”, spune Ion Cucuruzac.
În Pakistan locuiesc vreo zece familii. Însă, între pakistanezii şi indienii din Moldova, spre deosebire de cei din Asia, relaţiile sunt calde, localnicii din ambele sate fiind rude şi cumetri. Ba mai mult, câteva familii sunt constituite dintre soţii pakistaneze şi soţi indieni. Fiindcă numărul familiilor din cele două localităţi este mic, la nunţi şi cumătrii toţi băştinaşii pot fi întâlniţi la aceeaşi masă. „Între ţările India şi Pakistan este în permanenţă război, dar la noi e pace… De sărbători, aici e veselie mare, jucăm hore, dar şi dansuri moderne. Orice, numai să ţopăim. Hora o cunoaştem de la bunici şi străbunici…”, mai spune Ion.
Bunăoară, cel mai bun prieten al pakistanezului Mihai Cucuruzac este indianul Vasile Solomonenco. Băieţii, ambii de 12 ani, învaţă în aceeaşi clasă la şcoala din Butor. I-am surprins jucând fotbal pe pârloagele dintre mahalaua Pakistan şi satul India. „În India, sunt puţini copii. Doar şapte. Nu prea ai cu cine te juca. De aceea vin în Pakistan, la Mihai”, ne spune Vasile, vădit ruşinat şi incomodat de întrebările unui străin.
Cinci km pe zi, 100 km pe lună, 900 km pe an, circa 10.000 km în 11 ani de şcoală va face Vasile şi ceilalţi copii din India, mergând pe jos până la şcoala din Butor şi înapoi. Exact cât ai ajunge până în ţara India şi înapoi… Cel mai greu le este copiilor iarna şi pe timp de ploaie, căci atunci drumul din India în Butor via Pakistan este impracticabil. „Ne sculăm mai dimineaţă şi încet-încet ajungem la şcoală. Ce să facem? Doar n-o să stăm fără carte… La şcoală ne este cel mai interesant pentru că ai cu cine te juca. Împreună cu băieţii din Pakistan suntem zece, suficient pentru o partidă de fotbal. Totuşi, în sat nu e ca la şcoală, unde mai vezi şi fete…”, ne mărturiseşte Vasile.

La intrare în India ne-au întâlnit trei vaci care păşteau în linişte în apropierea cimitirului satului. Locul de veci al locuitorilor din India este în delăsare. Mormintele indienilor sunt „aruncate” la întâmplare, uitate chiar şi de rude. Totuşi, am găsit câteva cruci proaspăt vopsite în albastru, dovadă că, la Paştele Blajinilor, răposaţii sunt pomeniţi de apropiaţi. În cimitir am găsit doar un mormânt mai nou, dar şi acesta nu avea plăcuţă.
În timp ce intram în localitate, pe unica stradă din sat, numită Frunze, a apărut o bătrânică de vreo 70 de ani. Femeia ne-a dat bineţe şi, binevoitoare, ne-a întrebat pe cine căutăm în India. Aflând că venim tocmai de la Chişinău, mătuşa Sonia Poiată ne-a invitat la ea acasă. „Casa mea e la o aruncătură de băţ. Morţii nu vă mai spun nimic, dar eu am ce să vă povestesc”, zice femeia, luându-mă de braţ.
Bătrâna ne-a spus că astăzi indienii şi pakistanezii sunt înmormântaţi în satele vecine - Butor sau Taşlâc. Mai rar în India. Motivul - vecinii au biserică şi cimitir bine amenajat, iar India nu mai are nimic. Mătuşa Sonia afirmă că locuitorii satului l-au supărat pe Dumnezeu, de aceea India, încet-încet, moare. „În partea asta de lume primii oameni s-au stabilit cu traiul pe teritoriul satului India. Mai târziu, nepoţii şi strănepoţii lor s-au mutat pe deal. Aşa au apărut Butor şi Taşlâc. Cândva, am avut şi noi biserică în sat. La sfârşitul războiului doi mondial, bolşevicii au închis-o. Peste ani, orbiţi de ideologia comunistă, oamenii au distrus-o, punând piatra sfântă la temelia caselor lor. Toţi acei care au pângărit lăcaşul sfânt au sfârşit rău, iar copiii lor au abandonat satul…”, povesteşte mătuşa Sonia, arătându-ne locul unde cândva se ridica biserica satului, iar acum pasc vacile.

Astăzi, în India sunt vreo 30 de case, dar mai bine de jumătate sunt pustii. Păşind pe singura uliţă a satului, baba Sonia numără cocioabele fără stăpân. „Cumătra Ileana a murit doi ani în urmă, iar moş Feghea - acum un an. Copiii lor au plecat la Moscova să muncească, lăsând averea părinţilor în voia sorţii. Lumea fuge de sapă… De fapt, tinerii nu vor să trăiască în India, se mută în alte sate, unde sunt mai mulţi localnici”, spune aproape în şoaptă femeia.
În sat au rămas practic numai bătrâni. Ca şi baba Sonia, ei sunt solitari. Trăiesc din pensia care le este adusă acasă de poştăriţa din Butor şi din prelucrarea pământului. O altă sursă de hrană sunt vacile. Fiecare familie are cel puţin două capete. „Vaca este un animal sfânt pentru noi, aşa ca şi la indienii de lângă ocean. Numai că noi nu ne închinăm la animale, ci ne hrănim cu dânsele”, spune râzând mătuşica.
O dată pe săptămână, localnicii merg împreună la piaţă în satul vecin, căci în India nu e nici zare de magazin. Drumul, zic ei, nu le pare lung, fiindcă au ocazia „să mai iasă din bârlog”. În India sunt şi câteva familii mai tinere. Trecuţi de 40 de ani, stăpânii caselor şi-au găsit un rost în regiune şi nu doresc să-şi păsărească baştina. Majoritatea trăiesc din agricultură, iar dacă anul nu-i rodnic - pleacă la munci în Rusia. Numai pentru o perioadă, căci în India îi aşteaptă soţia şi copiii.
„Aici e un colţ de rai. Nistru bogat în peşte e la un pas de casă, pământurile sunt roditoare, iar păşunile mănoase. Păcat că tinerii nu preţuiesc ce ne-a oferit Dumnezeu şi pleacă în lume în căutarea fericirii”, ne spune Petru Guseinov, unul din locuitorii mai tineri ai satului.

Trăind într-o văgăună, locuitorii din India şi Pakistan se bucură de orice oaspete. Aceştia, când întâlnesc vreun drumeţ, indiferent de unde vine, mai întâi îi dau bineţe, după care îl invită la o discuţie amicală. Cu pakistanezul Petru Vărgatu am făcut cunoştinţă în timp ce mă deplasam spre Pakistan. Bărbatul mergea alene pe drumul hopuros şi, când m-a văzut, a afişat un zâmbet, întinzându-mi mâna, şi mi-a spus sec: „Petea!”. După ce i-am strâns mâna, Petea m-a întrebat de unde vin şi ce am pierdut în India… Faptul că eram de pe malul celălalt al Nistrului nu l-a deranjat pe pakistanez. Din potrivă, bărbatul era curios să afle cum e acum la Chişinău. „Am fost când eram mic, din văgăuna asta ieşim foarte rar. Mi-a plăcut mult oraşul. Mai aveţi mulţi copaci pe străzi, ca înainte? Când am fost la voi, m-am plimbat şi cu troleibuzul…”, mi-a depănat Petru amintirile sale din copilărie.

Sava Cucuruzean, directorul şcolii din Butor, ne-a spus că doar satul India figurează în documentele oficiale, Pakistanul fiind o invenţie a localnicilor. India a apărut acum 200 de ani, după ce mai mulţi localnici s-au mutat, treptat, cu traiul în satul Butor. Deşi, la prima vedere, satul pare izolat de restul lumii, oamenii nu se simt uitaţi. „Nu trăim chiar la capătul pământului! Până la traseul Grigoropol-Tiraspol sunt vreo şapte kilometri, o nimica toată pentru nişte oameni sănătoşi, care trăiesc într-o zonă pitorească cum e India”, ne-au spus mai toţi sătenii cu care am vorbit.
Indienii nu sunt uitaţi nici de agitatorii diferitor partide politice în timpul campaniilor electorale. Ei vin în India pentru a-i convinge pe săteni să dea votul pentru un partid sau altul. De fapt, politica îi interesează în ultimul rând pe indieni. Ei evită să vorbească despre relaţiile complicate dintre Chişinău şi Tiraspol. „Noi trebuie să trăim în pace. Problemele dintre cele două maluri pot fi rezolvate fără vărsări de sânge. În 1992, războiul n-a ajuns aici, în India. Nu dă Doamne ca străşnicia de atunci să se mai repete…”, ne-a spus mătuşa Sonia la despărţire.

понедельник, 25 августа 2008 г.

Pensionarii de elita

Parlamentul R. Moldova este „ticsit” de moşnegi şi babe comuniste. Fiecare al patrulea ales al poporului este pensionar. Nu simplu, ci de elită. Dacă un ţăran care a votat „secera şi ciocanul” ridică lunar o pensie de cel mult 500 lei, atunci un deputat ia în mediu 5000 lei. Şi asta nu e tot. Parlamentarul, pe lângă pensie, mai primeşte lunar şi un salariu de circa 7000 lei. Deci, în total circa 12000 lei – bani aruncaţi în vânt, pentru că majoritatea deputaţilor pensionari sunt nişte anonimi.

Irina Codrean

În Parlamentul R. Moldova comuniştii sunt campioni nu numai la numărul de mandate deţinute, ci şi la numărul de pensionari. 21 din 55 de parlamentari PCRM sunt de cel puţin doi ani la pensie. Iată-i: Mircea Anton (66 ani), Nicolae Bondarciuc (67 ani), Serafima Borgan (67 ani), Ludmila Borgula (68 ani), Ivan Calin (73 ani), Ecaterina Cavlac (60 ani), Iosif Chetraru (63 ani), Vladimir Dragomir (64 ani), Valeriu Garev (64 ani), Eva Gudumac (61 ani), Vasile Iovv (66 ani), Alexandru Jdanov (76 ani), Afanasii Mandaji (66 ani), Vadim Mişin (63 ani), Anton Miron (67 ani), Nicolae Oleinic (65 ani), Eugenia Ostapciuc (61 ani), Elena Parpolova (59 ani), Arcadie Pasecinic (66 ani), Maria Postoico (58 ani) şi Dmitrii Todoroglo (64 ani).
E adevărat că şi-n tabăra democraţilor putem găsi pensionari. Nu tot atât de mulţi. Numai doi: Efim Agachi (66 ani) şi Ion Guţu (65 ani), ambii aleşi pe lista Blocului „Moldova Democrată”.
Aleşii poporului pe lângă salariul de circa 7000 lei, lunar mai ridică şi o pensie. Dar, nu pensia medie pe republică – de circa 500 lei –, ci una de zece ori mai mare. De ce? Potrivit Legii privind pensiile de asigurări sociale de stat, deputatul care a ros pantalonii sau fusta de fotoliile din Parlament cel puţin doi ani „are dreptul la pensie calculată în cuantum de 75% din suma tuturor plăţilor lunare ale deputatului în exerciţiu”. Adică ¾ din leafa de deputat sau în cifre – circa 5000 lei. Banii pentru achitarea pensiilor sunt luaţi din bugetul asigurărilor sociale de stat (50%) şi din bugetul de stat (50%).
De exemplu, în Declaraţia sa cu privite la venituri şi proprietate pentru 2007 vicepreşedintele Parlamentului Maria Postoico a scris negru pe alb că venitul obţinut din pensii a constitut 54000 lei. Sau 4500 lei lunar. Pensii la fel de grase sau chiar mai mari ridică şi colegii ei de partid. În total, numai anul trecut statul a cheltuit 1.200.000 lei pentru pensiile actualilor parlamentarilor.
Apropo, potrivit Legii privind pensiile de asigurări sociale de stat, orice deputat care s-a reţinut cel puţin doi ani în Parlament astăzi are o pensie de câteva mii de lei. În lista pensionarilor de elită mai figurează şi membrii Guvernului, chiar şi deputaţii, miniştrii şi alţi funcţionari publici, care au deţinut „funcţii remunerate în aparatele Comitetului Central, comitetelor raionale şi orăşeneşti ale Partidului Comunist din RSSM până la 27 august 1991” etc. E curios şi faptul că persoanele care au deţinut funcţii de conducere în cadrul PC al RSSM au fost incluse în lista „pensionarilor de elită” prin votul majorităţii comuniste în iulie 2004. Prin urmare, numărul beneficiarilor de pensii grase din bugetul de stat a crescut simţitor….

Milioane pentru anonimi

Mai citiţi atent o dată numele deputaţilor pensionari. Vă spune ceva? Numai 3-4 sunt mai „răsăriţi” şi activi în şedinţele parlamentului. Restul, sunt nişte anonimi. Majoritatea nu au deschis măcar o dată gura în plenul Legislativului. Argumente? Citiţi atent stenogramele şedinţelor parlamentului şi număraţi de câte ori apare, de exemplu, numele pensionarului Anton sau Mandaji. Probabil, o dată sau de două ori pe an (!). Eficienţă, nu glumă!
Am încercat să o întrebăm pe Eugenia Ostapciuc, preşedintele fracţiunii parlamentare a PCRM, după ce criterii au fost selectaţi deputaţii comunişti şi din ce cauză majoritatea din ei nu sunt activi la şedinţele plenare a Parlamentului, însă ea a refuzat să vorbească cu noi, motivând că este ocupată.